Câştigătorul Premiului Nobel pentru Economie Paul Krugman afirmă în noua lui carte că problemele actuale pot fi rezolvate mai uşor şi mai rapid decât ne putem imagina. „Puneţi acum capăt depresiunii!“ le strigă el politicienilor rigizi.
Prima parte o găsiți aici.
Basmul cu încrederea.Aşadar, chiar dacă cineva ar fi îngrijorat de o potenţială pierdere de încredere sau de imaginea bugetului pe termen lung, logica economică pare să sugereze că austeritatea trebuie să mai aştepte – că ar trebui să existe planuri pe termen mai lung privind tăieri de cheltuieli şi măriri de taxe, dar că aceste tăieri şi măriri nu trebuie puse în practică până când economia nu se învigorează.
Dar austerienii resping această logică, insistând că tăierile imediate erau necesare pentru a restabili încrederea – iar această încredere restabilită le va da tăierilor un efect de expansiune, nu de contracţie. Lucru care ne aduce la un al doilea nivel de argumentare: dezbaterea pe tema efectelor austerităţii asupra şomajului şi producţiei într o economie în depresiune.
Am deschis acest eseu cu remarcile lui Jean Claude Trichet, preşedinte al Băncii Centrale Europene până în toamna lui 2011, ce conţin doctrina remarcabil de optimistă – şi de nebunească – ce a măturat coridoarele puterii în 2010. Această doctrină accepta ideea că efectul direct al tăierii cheltuielilor guvernamentale este reducerea cererii, ceea ce, în condiţiile date, duce la o încetinire economică şi creşterea şomajului. Dar „încrederea“, insistau oameni ca Trichet, va compensa cu asupra de măsură acest efect direct.
Am numit această credinţă „basmul încrederii“, o expresie ce pare să fi prins. Dar despre ce era vorba? Este posibil ca tăierea cheltuielilor guvernamentale să poată amplifica cererea? Da, este. De fapt, există două canale prin care aceste tăieri pot duce, în principiu, la creşterea cererii: prin reducerea dobânzilor şi/sau convingându i pe oameni să se aştepte la scăderea taxelor în viitor.
Iată cum poate funcţiona canalul dobânzilor: investitorii, impresionaţi de efortul guvernului de a reduce deficitul bugetar, îşi vor revizui în scădere aşteptările privind împrumuturile viitoare ale statului, deci şi cele privind nivelul viitor al dobânzilor. Deoarece dobânzile pe termen lung de astăzi reflectă estimările privind ratele viitoare, aşteptarea unor împrumuturi mai reduse ar putea duce imediat la scăderea dobânzilor. Iar aceste dobânzi mai scăzute ar putea conduce imediat la investiţii mai mari.
Alternativ, austeritatea actuală ar putea să i impresioneze pe consumatori: observând entuziasmul cu care guvernul taie cheltuieli, ar putea conchide că taxele viitoare nu vor fi atât de mari pe cât se aşteptau ei, ceea ce le ar da un sentiment de bogăţie şi i ar face imediat să cheltuiască mai mult.
Ca şi multor altor economişti, austeritatea expansionistă mi se pare în general neverosimilă, în special având în vedere starea lumii în 2010 şi cum a rămas în următorii doi ani. Mă repet: punctul cheie este că, pentru a justifica declaraţii precum cea a lui Jean Claude Trichet, nu e suficient ca efectele legate de încredere să existe, ele trebuie să fie suficient de puternice ca să compenseze peste măsură efectele directe, imediate de depresiune economică ale austerităţii. Lucru greu de imaginat în cazul canalului dobânzilor, având în vedere ratele ce erau deja coborâte la începutul lui 2010 (şi sunt şi mai joase acum). Cât despre efectele aşteptărilor privind taxele viitoare, cunoaşteţi pe cineva care decide cât îşi poate permite să cheltuiască anul acesta încercând să estimeze ce înseamnă deciziile fiscale actuale pentru taxele de peste cinci sau 10 ani?
Sarcina depresiunii.
Dorinţa austerienilor de a tăia cheltuieli şi a reduce deficite poate fi înţeleasă, atâta timp cât deficitele de durată pot fi o problemă reală. Dar am fost de a dreptul şocat atunci când OCDE a cerut mărirea dobânzilor în mai 2010. De ce să creşti ratele atunci când economia este profund slăbită şi nu pare să existe risc de inflaţie? Explicaţiile se tot schimbă.
Atunci când OCDE a cerut mărirea dobânzilor, a făcut un lucru ciudat: şi a contrazis propria prognoză economică, bazată pe propriile modele, ce arăta inflaţie coborâtă şi şomaj ridicat pentru anii ce urmau. Dar pieţele financiare, care erau mai optimiste la vremea aceea (mai târziu şi au schimbat părerea), preziceau implicit o oarecare mărire a inflaţiei. Nivelul prognozat era totuşi mic, după standardele istorice, dar OCDE a profitat de ocazie ca să-şi justifice apelul proausteritate.
În primăvara lui 2011, un salt al preţurilor la materii prime a dus la creşterea inflaţiei curente, iar BCE a citat acest motiv pentru majorarea dobânzii. Ar fi fost o mişcare înţeleaptă, cu două excepţii. În primul rând, datele arătau clar că era vorba de un eveniment temporar, provocat de situaţii din afara Europei, că inflaţia subiacentă (ce exclude preţurile afectate de taxe guvernamentale sau starea vremii – n.r.) se modificase nesemnificativ, iar creşterea inflaţiei principale dădea semne că-şi inversează cursul curând, aşa cum s a şi întâmplat. Apoi, BCE mai reacţionase exagerat într o situaţie similară în 2008, majorând dobânzile exact când economia mondială plonja în recesiune. Nu era să facă aceeaşi greşeală la doar câţiva ani! Ba da, a făcut o.
Ideea potrivit căreia dobânzile suficient de mici pentru a susţine angajări în masă vor constitui un obstacol pentru ajustarea economică pare stranie, dar sună familiar celor care au urmărit zbaterile economiştilor Marii Depresiuni. Există un pasaj scandalos al lui Joseph Schumpeter, care avertiza împotriva oricăror politici de remediere ce ar fi prevenit ducerea până la capăt a „sarcinii depresiunii“.
Când eram la facultate, aserţiuni de acest gen erau considerate caracteristice şcolii „lichidaţioniste“, care susţinea că suferinţele din timpul unei depresiuni sunt bune, naturale şi nu trebuie făcut nimic pentru a le uşura. Teorie care, învăţam noi atunci, a fost definitiv respinsă de realitate. Să l lăsăm pe Keynes – Milton Friedman a dus o cruciadă împotriva acestui mod de gândire.
Şi totuşi, în 2010, argumentele lichidaţioniste de genul lui Schumpeter (sau Hayek) au ieşit brusc din anonimat. Nu a fost prezentată nici o dovadă sau judecată atentă pentru a explica de ce a înviat din morţi această doctrină. De ce a fost doctrina austeriană atât de atrăgătoare pentru Oamenii Foarte Serioşi?
Motive.
În capodopera sa „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor“, John Maynard Keynes speculează pe tema motivelor pentru care credinţa că economiile nu pot suferi niciodată de pe urma cererii neadecvate (ca atare este greşit ca guvernele să caute să crească cererea – teoria lui David Ricardo) a dominat opiniile respectabile atât de mult timp. Partea despre cum doctrina austerităţii explică logic injustiţia socială şi în general cruzimea, cum o recomandă autorităţilor sună foarte real.
Am putea adăuga observaţiile altui economist din secolul trecut, Michal Kalecki, care a scris un eseu pătrunzător în 1943 despre importanţa recursului la „încredere“ pentru liderii mediului de afaceri. Cât timp nu există cale de întoarcere la ocuparea integrală a forţei de muncă decât prin refacerea încrederii în mediul de afaceri, lobbyul businessului va deţine un veto asupra acţiunii guvernului. Dacă acesta ar propune ceva ce nu le convine, ca majorarea taxelor sau ameliorarea puterii de negociere a lucrătorilor, oamenii de afaceri vor emite avertismente teribile, că guvernul distruge încrederea şi aruncă naţiunea în depresiune. Dar îndată ce sunt folosite politicile monetare şi fiscale împotriva şomajului, încrederea devine mai puţin necesară, iar nevoia de a face pe placul capitaliştilor se reduce.
Dacă vă uitaţi la ce doresc austerienii – politici fiscale care se concentrează pe deficite în loc de crearea de locuri de muncă, politici monetare care luptă obsesiv cu orice boare de inflaţie şi majorează dobânzile chiar şi în condiţii de şomaj în masă – toate acestea servesc de fapt intereselor creditorilor, al celor care împrumută, nu al celor care se împrumută şi/sau muncesc pentru a trăi. Creditorii vor ca guvernele să-şi onoreze datoriile cu cea mai înaltă prioritate şi se opun oricărei acţiuni monetare care fie dăunează profitului băncilor prin menţinerea unor dobânzi coborâte, fie erodează valoarea pretenţiilor prin inflaţie.
În cele din urmă, este această presiune permanentă de a transforma criza economică într un subiect etic, o poveste în care depresiunea este consecinţa necesară a unor păcate anterioare şi nu trebuie îndulcită. Cheltuielile pe baza deficitului şi dobânzile reduse le par multora pur şi simplu greşite – poate mai ales şefilor băncilor centrale şi altor autorităţi financiare al căror sens de autoevaluare este strâns legat de ideea că ei sunt maturii care ştiu să spună nu.
Necazul este că, în situaţia actuală, nu este matur să insişti să perpetuezi suferinţele. Este în acelaşi timp copilăresc (judecând politicile după cum par, nu după ce fac) şi distrugător.
După „End This Depression Now!“ de Paul Krugman,
Lasă un comentariu