Nu e niciun mişto aici, cetăţeni. Chiar ar trebui să ne cedăm suveranitatea cuiva care se pricepe. Din păcate, nu avem de ales, dar mie mi-ar plăcea să ne vindem către nemţi sau americani. De atâta amar de vreme evităm să tragem concluzia că nu suntem capabili să generăm niscaiva lideri politici care să producă altceva decât corupţie, scandaluri, certuri, orgolii, ba mai nou şi sinucideri ratate sau pseudosinucideri ca să se evite închisoarea, asta ca să nu mai vorbim despre numeroasele boli care îi potopesc ori de câte ori se uită în ochii legii.
Aici nu are nicio legătură orientarea politică sau crezurile fiecăruia, ci doar conştientizarea unui fapt dureros, dar deja banal. Pur şi simplu nu avem organ de administrare şi nici suficient caracter cât să ne impunem nişte reguli care să funcţioneze mai mult decât un mandat legislativ, dacă reuşesc să fie vii atât.
De aia am făcut în 22 de ani, cât alţii fac în trei-patru. N-ar fi mai bine să recunoaştem că suntem incapabili de asta? Că nu suntem în stare să construim o strategie de dezvoltare şi să ne ţinem de ea? Că nu avem politicieni, ci sforari de două parale, cu mentalitate de golani a căror privire dacă trece de lungul nasului dă subit în miopie?
Şi mai ales, nu ar trebui să recunoaştem odată că nu avem variante? Votăm de atâţia ani aceiaşi comunişti mascaţi în social democraţi, liberali sau, mai nou, generic în oameni de dreapta şi îi votăm pe unii ca să-i pedepsim pe ăilalţi. Şi invers, bineînţeles.
Dacă speranţa social democraţiei e un om care a plagiat în lucrarea de doctorat, iar exponentul actual al mişcării de dreapta (pe dracu aş vrea să văd un politician de dreapta în România) e un individ care a susţinut cât era premier că e în regulă să naţionalizezi 85% din averea celor care nu au fost despăgubiţi încă de stat pentru proprietăţile confiscate de comunişti la ce naiba mai poţi spera?
Dacă fostul premier, Adrian Năstase, se împuşcă în gât, zice-se, dar nu-i curge sânge – poate că e prea albastru ca să-l vadă gloata – şi dacă actualul preşedinte a fost bişniţar, ce mama ăluia cu coarne poţi aştepta?
Când ai atâtea legi ale învăţământului câţi miniştri şi când sistemul de sănătate e o gaură fără capăt în care se scurg miliarde de euro anual şi nimeni nu găseşte o formă reală de organizare, ce mai poţi spera de la viaţa în România?
De ce să nu ne dăm pe mâna altuia? Ne-ar strica să fim dominion german şi să le preluăm regulile ălora? Sau să învăţăm să muncim ca nemţii sau americanii (care muncesc de rup, indiferent de ce cred unii sau alţii)?
Ce Traian Băsescu, ce Victor Ponta, ce Crin Antonescu, ce Mihai Răzvan Ungureanu sau tânărul Mihail Neamţu cu partidul său cu iz vag legionar, dar fără idei clar exprimate, ci doar cu generalităţi asemănătoare cu vorbele şi promisiunile celorlalţi, dar scrise cu alte cuvinte…
Nu-mi plac nemţii, dar îi vreau. Nu mă omor nici după americani, dar îi vreau şi pe ei, cu condiţia să nu aibă un socialist la Casa Albă. La naiba cred că m-aş mulţumi şi cu Donald Tusk. Cu oricine atâta vreme cât nu are certificat de naştere pe care să scrie România.
Autor: Răzvan Zamfir, Businesscover.ro
Lasă un comentariu