Conform unor rapoarte ale Comisiei Europene din 2004 privind estimarea nivelului muncii nedeclarate în Statele Membre, acesta oscila de la 1,5% în Austria, la 16-18% în Ungaria şi Letonia şi până la peste 20% în Grecia. Chiar dacă criza economică actuală a cauzat escaladarea acestor indici, în lipsa unor date oficiale, rămâne doar să ne dăm cu părerea, unde se situează Moldova la acest capitol?
La nivelul Uniunii Europene, în repetate rânduri au fost efectuate o serie de studii şi sondaje cu privire la munca nedeclarată (cunoscută şi ca black work sau informal work), definită ca “orice activitate remunerată care este legală în ceea ce priveşte natura ei, dar nu este declarată autorităţilor publice, luând în calcul diferenţele sistemelor de reglementare din Statele Membre”. Rezoluţia Parlamentului European din octombrie 2008, pune accentul pe două dintre cele mai importante consecinţe ale muncii nedeclarate, care (i) “riscă să afecteze economiile Statelor Membre şi sustenabilitatea financiară a modelului social European prin obstrucţionarea creşterii economice şi a politicilor bugetare şi sociale” şi (ii) “este responsabilă de distorsiunile concurenţei pe piaţa internă, deoarece creează o concurenţă neloială faţă de alte state sau întreprinderi”.
Munca nedeclarată nu ia doar forma (i) “salariului în plic”, când prin contractul individual de muncă (CIM) este prevăzut un salariu care, de obicei, este egal cu salariul minim pe economie, iar de facto salariatul este remunerat cu o sumă mult mai mare, pentru care nu se plătesc impozitele sau contribuţiile sociale datorate, aceasta fiind de altfel o practică “de succes” a pieţei muncii din Republica Moldova. Studiile efectuate la nivelul Statelor Membre disting şi alte forme ale muncii nedeclarate printre care (ii) situaţiile în care timpul normal de muncă este plătit conform CIM, în timp ce munca suplimentară este remunerată cash, fără achitarea impozitelor sau contribuţiilor sociale, (iii) munca este prestată în lipsa unui contract individual de muncă, (iv) munca este prestată în perioada de probă, fără încheierea unui CIM, (v) munca este prestată de persoane în gospodării individuale, fără a fi angajate în baza unui CIM, (vi) este folosită forţa de muncă zilieră şi/sau sezonieră, fără respectarea legislaţiei în vigoare.
În acest context, Guvernul a declanşat vânătoarea muncii la negru, odată cu aprobarea (prin HG nr.477 din 25.06.2012) proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, prezentat de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, care urmăreşte atât definirea juridică, cât şi sancţionarea muncii nedeclarate. Astfel, se propune introducerea în Codul Muncii a unui nou articol, art.7/1, prin care munca nedeclarată este interzisă. Prin munca nedeclarată se înţelege orice muncă prestată de un salariat pentru şi sub autoritatea unui angajator, fără a fi respectate prevederile Codul Muncii referitoare la încheierea contractului individual de muncă. În acest sens, este prevăzută şi modificarea Codului Contravenţional, în vederea înăspririi încălcării legislaţiei protecţiei muncii, care dacă în prezent prevede amenzi maxime de până la 3600 lei, urmează să stabilească amenzi de până la 9600 lei. În acelaşi timp, se prevede introducerea unui nou articol, art.55/1, intitulat “Utilizarea muncii nedeclarate”, care la prima vedere pare să dubleze prevederile art. 55 “Încălcarea legislaţiei protecţiei muncii” al aceluiaşi Cod. Astfel, utilizarea muncii nedeclarate va fi sancţionată cu amendă de la 2000 la 3000 lei pentru fiecare persoană identificată, aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 5000 la 7000 lei pentru fiecare persoană identificată, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu amendă de la 7000 la 10000 lei pentru fiecare persoană identificată, aplicată persoanei juridice. Prin persoana fizică, în redacţia acestui articol, nu se are în vedere “salariatul” ci “angajatorul persoană fizică”, or în ciuda discuţiilor privind sancţionarea de rând cu patronii a salariaţilor care tolerează munca la negru, nu se prevăd amenzi pentru aceştia din urmă. Justificarea introducerii sancţiunilor pentru salariaţi ar fi una într-adevăr dificilă, întrucât insuficienţa locurilor de muncă, pe de o parte, şi caracterul de subordonare a raporturilor juridice de muncă, pe de alta, limitează prerogativele salariaţilor în vederea denunţării muncii nedeclarate.
Efectele sociale şi economice adverse ale muncii nedeclarate sunt majore, atât pentru angajator, cât şi pentru salariat. Persoana care prestează muncă nedeclarată nu are siguranţa remunerării muncii prestate, este lipsită de protecţie socială, nu-şi poate exercita drepturile colective constituţionale (de ex. dreptul la asociere în sindicate), dreptul de creditare bancară, săvârşeşte, în fine, evaziune fiscală, întrucât fondurile sociale şi bugetul de stat sunt păgubite prin sustragerea de la plata contribuţiilor sociale şi a impozitelor. În egală măsură, angajatorul (persoană fizică sau juridică), care utilizează munca nedeclarată, este lipsit de posibilităţile juridice de responsabilizare a salariaţilor pentru eventualele pagube produse de aceştia, de sancţionarea lor disciplinară, făcându-se de asemenea vinovat de evaziune fiscală.
În loc de concluzie, ne întrebăm dacă amenzile mari impuse angajatorilor reprezintă oare mijlocul cel mai adecvat de luptă cu fenomenul muncii nedeclarate, sau dacă se pot găsi şi alte soluţii, cu un randament mai mare?
Corina Vodă, Junior Associate,
GLADEI & PARTNERS
Lasă un comentariu