Recent, Comisia Europeană a emis un regulament prin care, după data de cinci iunie a anului curent, la importurile de celule fotovoltaice vor fi aplicate taxe vamale „punitive”, în mărime medie de 46%. Deoarece actul respectiv lasă liberă prevederea - „adaptare individuală” a taxelor în dependenţă de produs şi furnizor, ar fi posibile şi taxe cu mult mai înalte. La câteva zile după aceasta, China a anunţat că pregăteşte în răspuns sporirea taxelor la importul de ţevi din Uniunea Europeană.

Străzile Europei, ca să ne limităm la continentul care timp de secole a reprezentat  epicentrul progresului economic şi ştiinţific, sunt astăzi cu mult mai periculoase decât alte potenţiale pericole, mult mai mediatizate, cum ar fi, spre exemplu, terorismul mondial.

Riscul ca ştiinţa să fie deturnată de la obiectivele sale prin punerea sa sub imperiul intereselor comerciale este mai important astăzi decât altădată? Ar putea o astfel de situaţie să pună viaţa sau sănătatea oamenilor în primejdie? Întrebările de mai sus apar din ce în ce mai des în reflecţia asupra raporturilor dintre piaţă şi ştiinţă. Ori, după ce ştiinţa a fost multă vreme ocultată de religie (care rămâne mai degrabă ostilă discursului ştiinţific) şi instrumentalizată de politică, astăzi cele mai mari riscuri vin din altă parte: dinspre interesul multor companii de a realiza profituri din ce în ce mai mari într-un timp din ce în ce mai scurt fără a mai aştepta validarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.

“Ceea ce nu trebuie nicidecum de pierdut din vedere este că un funcţionar public, în calitatea sa de funcţionar, nu produce absolut nimic. Dimpotrivă, el există numai pe seama producţiei clasei producătorilor şi nu poate consuma nimic care să nu fi fost luat de la producători.”

Nu am scris niciodată despre energia electrică. Nu consideram acest sector vital al economiei unul interesant pentru analize. Din motive că este dintre cele mai contorizate, reglementate şi transparente sectoare ale unei economii, aici nu prea este loc de speculaţii bursiere răsunătoare, de răsturnări spectaculoase de situaţii sau de dosire a mărfii prin alte părţi (dacă se închid ochii, se poate face şi asta).

După anii 30 ai sec. XX, teoria economică a devenit mai mult religie decât ştiinţă. Când, până atunci, ea era accesibilă publicului mai larg, care putea verifica argumentele aplicând simple legi ale logicii, astăzi economiștii sunt mai degrabă niște şamani tribali, sau guru esoterici.

De fapt, cuvintele din titlu au fost spuse de un punk – roker unui jurnalist în timpul manifestaţiilor pro/contra campaniei pentru insulele Falklands. Au fost, dacă este să fim imparţiali, alţi rokeri (dar şi altă lume) cu mesaje diametral opuse în timpul acestui război pentru 750 mii de oi şi câteva milioane de pinguini. Se afirmă că bătălia pentru aceste insule fără populaţie sedentară a consolidat prestigiul intern al Primului Ministru şi cel extern, al Marii Britanii. După cum menţiona în cartea din care am preluat epigraful, celebra autoare, Margaret, The Lady Thatcher, la câţiva ani după campania falklandiană un general sovietic i-ar fi spus că în URSS nu credeau că englezii  se vor angaja în ostilităţi, iar dacă, eventual, o vor face, vor mânca bătaie. Uite, că ei s-au angajat şi au ieşit învingători. Iar victoria în acest conflict a demonstrat că britanicii au încetat să mai fie o naţiune în retragere.

Ca prim ministru al Marii Britanii (MB), doamna Margaret Thatcher a respins intrarea ţării sale în zona euro. Având şi beneficiul analizei retrospective, vedem că decizia a fost corectă. Criza adâncă a zonei euro este mai mult decât una a sistemului financiar; ea împleteşte dificultăţi enorme ale băncilor cu o organizare defectuoasă instituţională şi de politici, cu diversitatea prea mare între economiile componente. Respect, fără a împărtăşi aceeaşi paradigmă, gândirea lui Milton Friedman şi îl apreciez deopotrivă pe Martin Feldstein. Ambii au judecat cu scepticism proiectul monedei comune aşa cum a fost gândit şi apoi pus în aplicare.

Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, inclusiv Brazilia, au adoptat  mentalitatea ajutorului internaţional pentru dezvoltarea economică. Republica Moldova nu este nici ea o excepţie. De obicei, critica la activismul organismelor internaţionale ca Fondul Monetar Internaţional, sau Banca Mondială vine din rândurile anti-globaliştilor, care reprezintă în special spectrul politic de stânga. Din păcate, imaginea protestatarilor cu „seceră şi ciocan” şi maiouri cu Mao şi Che Guevara ocultează faptul că există pricini pentru a critica ajutorul internaţional din poziţii clasic liberale sau de dreapta, care au şi o argumentare mai consistentă.

După proclamarea independenţei, şi în Republica Moldova numărul luptătorilor pentru drepturile omului a crescut considerabil: fie aceştia indivizi sau organizaţii non-guvernamentale (cu toate, că se finanţează în mare parte prin contribuabilii occidentali). Lista încălcării drepturilor omului e lungă, însă un lucru este aproape întotdeauna absent din vizorul „umanitarilor“: respectul pentru proprietatea privată (legitim obţinută!) şi libertate economică.